Mesaj către scriitorul preferat


Eseu elaborat în cadrul Săptămînii Limbii Române, de către eleva clasei a VIII „A”, Trohin Veronica – premianta concursului de eseuri.

                                                                             Dragă Grigore Vieru,

Mă adresezi Ție ca  unui sfînt, ca unui basarabean ostenit de lupta libertății, ca unui intelectual gonit de prostimea lumii oarbe. Pentru tine dintre toate religiile cea mai frumoasă era mama „Mamă/Tu ești patria mea!/Creștetul tău?/Vîrful muntelui/Acoperit cu nea./Ochii tăi?/Mări albastre./Palmele tale?/Arăturile noastre. (Mamă, tu ești?)”, pentru mine dintre toate adevarurile cel mai adevarat ești Tu.
Știu că atîta timp cît voi trai sub cerul Tău din fereastră care nu a fost spart odată cu geamul și atîta timp cît țărîna de pe pieptul tău, țărînă se va numi, îți voi purta numele ușor, chipul neprihănit, uscat, bolnăvicios și glasul tremurător, aproape trist în suflet și în conștiință. Mă adresez cu rugă de salvare și cu capul plecat, lipit de pamîntul umed și proaspăt, îngenuncheată îmi cer iertare pentru necredință și păcat. Pe acest pămînt deja murdar de stricăciunile lumii moderne totul este muritor – și pomul, și floarea, și speranța…Nu m-aș mira dacă în grăbita trecere a timpului oamenii vor omorî și dragostea, și credința, vor omorî și Limba Româna la zidirea căreia a ostenit întreaga natură, și nici măcar nu vor simți umbră de păcat pentru această trădare sîngeroasă   „Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/ Îl preamăresc și-l cînt./Și din aceeași pricină/Puterii Tale,Doamne,/Ma închin. ( Limba Română)”.  Și dacă m-aș întreba ce a mai rămas nemuritor pe acesată lume, aș spune că nimic. Nimic, în afară de Tine. Și nu încerca să mă convingi că Tu zaci putrezind sub mormîntul greu și-ntunecat..! Lasă-mă sa-ți zic că trupul omenesc nu e decît carne și sînge, iar ființa omenească este viața întreagă care te-a zidit din dragoste, din lacrimi și durere. Iar viața, granița căreia este moartea este doar un simplu cuvînt pentru Tine, Cel care ai trecut de acestă graniță și ai devenit nemuritor, nemuritor încît nicio putere cerească și necerească nu-ți mai poate fura suflarea. „NU am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc/Cum te blestemă unii, vreau să zic,/La fel cum lumina pîrăsc. (Nu am, moarte, cu tine nimic) ”

E dureros că ne-ai lăsat în voia sorții și ai plecat spre zări necunoscute, deplîng veșnica tăcere și simplul fapt că ne-ai lăsat doar să gustăm din fructul adevărului, iar cînd înfometați ne-am azvîrlit să mușcăm cu guri mari, ai plecat și ne-ai lăsat flamînzi  și-ai nimănui. Nici viclenia pămîntească nu a putut să ni te doboare, nici gurile rele pămîntești nu au putut să ni te facă să taci adevărul, nici închisoarea pămîntească nu a putut să frîngă aripile libertății tale, nici sîrma ghimpată dintre noi și frații noștri români nu a putut să te oprească să „sari” Prutul: „Frate, eu cred că Prutul/Cel limpede cîndva/A venit la noi/Odată cu oamenii Bucovinei./Poate că chiar Prutul/Cu suferințele sale de azi/Este cîntecul acela,/Poate că el este/Podul întins peste/Întreaga Țară. (Eu cred că Prutul)” și nici coșciugul bătut în cuie, de teama ca să nu fugi, nu a putut să ni te fure.
Fără tine țara e rece, fără tine e sumbr-universul…fără tine  nu e iubire, iar fără iubire ne temem de viață. Să nu crezi că te-am uitat…Mereu te caut în versuri și cărți prăfuite, mereu te răsfoiesc ca și cum n-aș putea trăi fără tine, te recitesc ca și cum ai fi salvarea mea de la moarte. Dar știi ?! – nu mi-e frică să mor, mi-e frică să nu vină o zi în care m-ai lăsa să cad în apa mării, mi-e frică să nu vină o noapte eternă care mi-ar fura ochii ca să nu te mai pot citi și cel mai mult mi-e frică să nu vină o dimineață, în care trezindu-mă vei fi un străin pentru mine. Poate că plecarea ta nu a țesut nicio picătură sărată pe obrazu-mi rumen, însă plecarea ta a reușit să sape un mormînt în sufletu-mi îndurerat și gol.
Și vreau să țip, să te chem, să te găsesc, dar știu că la orice amintire de-a nostră despre Tine, Tu rîzi dezamăgit și ne privești îndurerat, îți ștergi cu colțul mînecii lacrima de pe obrazul rece și alb, îți alergi liniștit degetele lungi și aspre prin părul nins, dat peste cap, îți rezemi fruntea lată și brăzdată de mîna trudită, și îți închizi ochii mici și umezi, nepăsător, culcat pe-un pat de scîndură în mijloc de poiană. „În munții cu brazi/Alb răsărit./Orice necaz/M-a părăsit./Am văzut veșnicia/Era singură./Tăcută/Ca laptele mamei. (Sus) ”.
Iartă-ne că suntem proști și naivi. Iartă-ne.

Cu plecăciune și amar regret, fidela cititoare, Trohin Veronica.

PS : „O să spun să mă audă.
         Și plin de floare pomul:
         Și din mormînt voi spune
         Mulțimii adevărul”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s